Am tras prea mult cu ochiul la întuneric

prin gaura cheii.

Întunericul mi se agață de gene.

E mic și plăpând și-mi amintește de ceva.

Îl duc cu mine să vadă lumea,

așa cum îmi duceam copilul în wrap.

E ușor să adopți un pui de întuneric

și să-l înveți să fie om.

Îmi amintesc mereu să caut lumina,

și-mi sperii copilul-întuneric,

care se cuibărește mai adânc

în ochii mamei lui, scâncind.

Și uit de el. Până când

cineva îmi atrage atenția că am ceva la ochi.

Dau cu mâna și tot ce reușesc

e să mă murdăresc pe degete.

Mă șterg pe pantaloni și întind mai departe

umbra neterminată. Puiul de întuneric,

o umbră difuză, imperfect trasată,

un unghi obtuz aberant în care-mi duc veacul,

mamă-copil-întuneric.