Te iubesc, a spus
2023
Era întinsă în pat, oarecum.
E ceva greu de cerut de la o flăcăruie de 3 ani.
De fapt fremăta și frământa de zor:
cu călcâiele, generoasa pulpă a mamei încolăcite în juru-i.
Cu mânuțele, ursul panda, plușul ales al serii.
Nu-i prima dată când o zicea, nici ultima, desigur,
dar fiecare vorbă de-asta era prețioasă ca o stea
întrezărit-ghicită printre blocuri, printre nori, printre furtuni.
Le-așterneam pe toate în mine, și pentru prima dată simțeam că prind ceva greutate.
Ea încet se-așternea în somn ușor.
Te iubesc, a spus, acum,
a zecea oară în această seară.
Am învățat-o, fără să vreau, să spună te iubesc
aproape ca pe-un tic verbal.
Uneori înseamnă asta, sau ceva pe-aproape.
Alteori înseamnă:
Îmi pare rău
Mi-e frică
Mă tem de tine
Mă tem să greșesc
Mi-e greu
Nu știu ce să fac
Mi-e dor de tine
Ai lipsit prea mult în ultima vreme
S-a întâmplat ceva azi și nu știu bine spune
Nu pleca
Nu-i așa că și tu pe mine?
Nu-i așa că nimic nimic nimic nu schimbă asta?
Mai spune-mi o dată.
Mai spune.
Și alte multe și nespuse vorbe.
Mami, te iubesc.
Zice uneori, și mă prăbușesc în hăul ăla din mine
care ar înghiți milioane de te iubescuri, nesătul,
care n-a știut la rândul lui să scoată,
ca un ecou obosit, decât zeci de te iubescuri.
Mă tem că învață o vorbă lejeră, atotcuprinzătoare
rotundă și jucăușă ca o minge.
Testată de atâtea ori, elastică, simplă, previzibilă.
O va spune prea iute, scoțând din sine un fluture uimitor
pe care să-l apuce de aripi și să-l scuture de praf magic
orice om crud și/sau speriat?
O va uza până la desuetudine,
aruncând-o apoi în vreun colț de dulap,
acolo unde mă va uita și pe mine, cândva?
Copleșită de frumusețea ei în atâtea și-atâtea feluri,
de ghemul de frici și neputințe furișate pe după fiecare colț,
de epuizarea ciudat de fâșneață care apare
când aproape ziceai c-ai învins-o,
de mâinele veșnic amânat, mereu prea aproape,
de ieriul plin de greșeli,
în fine, copleșită ca de obicei
de munca de a mă lupta
cu mine însămi în fiecare secundă,
Dorind să nu rămână cumva nespus,
nespusul acela ce se umflă în piepturi,
tot mai mare și mai dureros cancer
ce nu mai poate fi extirpat
nici de cele mai ascuțite minți
nici de cele mai pricepute inimi,
am spus
cu sete, cu disperare și cu frică,
Te iubesc, puiul meu, draga mea, te iubesc, te iubesc.
Care înseamnă asta, sau ceva pe-aproape,
Dar și
Iartă-mă că sunt doar cât sunt
Ești mai importantă și mai bună decât îți vei putea imagina vreodată
Și mă salvezi în fiecare zi de la înec
Primește-mă, acum și pururea, să-ți fiu, atâta cât sunt, mamă.
Și alte multe și nespuse.
Mai e timp, îmi zic, să croiesc înțelesuri,
și sper ca plictisitor de atotprezenta mea iubire
să-i fie totuși scut,
nu ghiuleaua de la gleznă.