Dependență

2012

Plămânii mi-s plini de speranță.

De la un timp

Speranța mi-e singur drog.

Mă trezesc că nu mă mai văd

Din norii câlțoși și otrăviți

De „poate” și „totuși” și „sper”.

Speranța îmi măcăie jurăminte.

Mă aștept să văd negațiile 

Înflorind câte-un „da“ strălucitor.

Ca și cum lumea ar fi bună

Sau promisiunile ar fi mai mult

Decât niște simple cuvinte.

​

Cum naivii n-au asociație

Inspir adânc, ca toți dependenții

Mizeria asta cancerigenă

În timp ce, voioasă, speranța 

Îmi zgândăre pieptul

Uitând că mi-a luat deja

Tot ce pitisem îndărătul coastelor.