În Dumnezeu doarme cineva

2023

În Dumnezeu doarme o mamă.

Vă dați seama, câtămai depresia postpartum

pe-o mamă ce-a născut întreaga omenire

și-a copilit atâta lume

cu răbdarea a miliarde de ani.

​

Câtă epuizare și cât burnout parental

după atâtea tantrumuri și bătăi din picior

Doamne, eu NU vreau așa,

Doamne eu vreau ALTĂ jucărie,

Eu vreau să schimb rânduielile tale și vreau lumea asta să fie A MEA,

Doamne, eu NU mai cred în tine și NU TE MAI IUBESC.

​

Câți bebeluși înțărcați, câte lacrimi și furii,

câte crize adolescentine și câte fugi de-acasă,

câte despărțiri de copii care cresc prea mari și se desprind,

câte întoarceri prea târzii o fi îndurat.

​

Epuizat, Dumnezeu doarme în noi și în sine.

​

În Dumnezeu doarme un zeu mic,

tot mai mic, pe cât noi ne umflăm tot mai mari.

Gârbovit, mai urcă scările tot mai uriașe

din costumul de Dumnezeule Mare

când îl mai strigăm, apasă butonul

de tunete și fulgere, trimite câte un semn,

se culcă la loc, obosit.

​

Copiii ăștia mi s-au urcat la cap,

și nu ca pe vremea când încă îi gândeam,

îi ciopleam și apoi îi străluceam în lumină,

mirându-mă de creația mea,

zicând, așa e bine.

​

Le-am dat tot ce-ar fi putut dori,

idealuri și reguli și libertate și loc de joacă,

pilde și daruri

și un sâmbure Dumnezeiesc

de care nu-si mai amintesc decât când strigă

Dumnezeii tăi unul la altul.

​

În Dumnezeu doarme

un zeu trecut, abia prezent, fără viitor,

Dragii mei copii, de-acum sunteti pe picioarele voastre.

​

Iar noi, după chipul și asemănarea acestei măști,

a acestui costum gonflabil anesteziant,

ne ascundem după fustele Lui

și după măștile noastre,

am uitat și să mai căutăm zeul interior, și să ne căutăm pe noi,

darămite să ne mai trezim, să ne scuturăm de praf,

să gândim, să (ne) cioplim, să (ne) strălucim în lumină, să (ne) mirăm, să (ne) zicem, e bine,

să fim

pui de Dumnezeu.