Deșteptăciune

Ce deșteaptă ești, a zis.

Dacă n-ai fi așa urâtă ai fi bună de iubit.

Eram încă o copilă.

Ce n-aș fi dat să știu secretul alchimiștilor,

care schimbă oglinzile ochilor în aur.

Sufletul mi l-aș fi dat.

Dar n-aveam la schimb decât poleiala aia de deșteptăciune.

O salbă de cuvinte zornăitoare la gât, să mă scufunde mai iute.

Și în loc de suflet un burete care sugea suferință.

Mi-am pus buretele în cap, așa cum le fac

Condamnaților la moarte

Când îi așază în scaunul electric.

Să intre suferința adânc, în toate cotloanele craniului

Și să curețe deșteptăciunea cu care nu știam să fac nimic.

Așa de deșteaptă eram.

În liceu îmi picase cu tronc

Un băiat din clasa vecină

Nu aveam curaj să-i vorbesc

Așa că îi trimiteam bilete printr-o amică comună

Până s-a prins că-s eu și nu alta și nu mi-a mai răspuns.

Și-am ajuns să ignorăm povestea stând

față în față la meditațiile de mate pentru bac

Salut, Salut, nicio privire nu era de găsit

În sufrageria cu mobile grele și prăfoase

Și masă cu placă de sticlă în care mă oglindeam.

Sau poate el chiar uitase. Ușor de uitat pentru el,

Pe mine mă țintuia masa aceea cu lentila ei imensă

Holbându-se în mine.

Profa, mătușă a mea care-mi știa părinții și sora, mă credea deșteaptă

Din oficiu, fără să mă vadă, așa cum oficial am fost atât de multe înainte să mă trezesc

Împărat gol, singur pe stradă.

Și pe el prostuț, tot din oficiu, fiindcă era adolescent și distras și băiat.

Dar nu era. Îmi scrisese,

Oare tu când tai o friptură, după ce ai tăiat,

Mai muți furculița în mâna dreaptă ca să mănânci?

Mă pusese pe gânduri.

Încă mă mir cât de des o fac,

În ciuda avertismentului, a anilor,

În ciuda meselor grele cu lentile acuzatoare

care mă tot privesc și-n care-mi scufund privirea până jos în podea și mai jos

O înfig în pământ dincolo de orice dezgropăciune

Privirea pe care nu pot și nu vreau s-o întâlnesc în oglindă,

Și sunt

Atâtea suprafețe în care să te oglindești

Și-atunci te lași să te vadă cei din jur,

iar,

Mai mult mai mult

Să știe tot

Să nu fie niciun pic de îndoială,

Să te compui din ochii lor,

Bucată cu bucată,

Morman de la groapa de gunoi, dacă iese, fie,

Păpușă cu piese lipsă, fie,

Muiere, fie,

Mamă urâtă și rea, iarăși, fie,

Vrei să fiu amintirea ta?

Persoana aia de care ți-e dor deși crezi c-o urăști?

Pe care o dorești?

Fie.

În ciuda a tot, eu tot mut furculița în mâna dreaptă, ori de câte ori am ocazia,

Cuminte, supusă,

Îngrozită pe vecie că am să rămân stângace și flămândă.

Așa de deșteaptă sunt.

Niciodată n-am să învăț

să mânuiesc cele mai simple instrumente.

Corpul, mintea, uitarea.

Tot așa am ales și să scriu nu să strig

sau să mă cred în loc să mă fac deșteaptă.