La noi în casă

2023

La noi în casă nu se înjură.

Cuvintele nu scapă printre dinți

decât spălate, parfumate, frumos îmbrăcate,

dresate.

Când tata trântește telefonul după ce-a vorbit cu bunicul

și șuieră printre dinți un Pizda mă-tii

e singura dată când aud așa ceva

(am cred că 17 sau 18 ani deja)

și îmi imaginez cum dinții i s-au înnegrit la contactul

cu straniul, nemaiauzitul, înțepătorul cuvânt.

Tresar cu forța a jdemii de bunice pudice

Pizda mă-tii, a zis?

Mă-sa e străbunica, o doamne!

Și-n capul meu de copil jenant de mare,

bătrânele doamne se răsucesc în mormânt,

la fel pacienții lui tata (care e medic!).

La fel eu, mă răsucesc pe călcâie și-l judec,

noi suntem righteous cum zice englezul.

So right, that there is nothing left.

​

Furia, ea e ceva atât de asiduu ascuns

că pare apanajul serilor îmbibate în alcool.

Își ițește urechile hâde de după spătarele scaunelor din bucătărie

și-i face pe bărbați să audă lucruri care nu se aud

și să stârnească certuri care nu există

în familia noastră în care nu se vorbește urât.

Niciodată.

Furia, acel jeg de sub unghii

imposibil într-o familie ca a noastră,

acea insignă a celor slabi și inferiori.

Înfuriatul pasiv, însă, e altă poveste.

Creștem un cancer mic,

cu metastaze înflorite

mai întâi în cele mai adânci cotloane

apoi, ușor ușor, ruginind pe la îmbinări,

arămind pe față,

Întunecând priviri.

Acum, sunt și furie,

Și nu mai sunt singură, în sfârșit.

Tresar încă pudic la furia altuia,

dar când vine vremea,

scot parul din ochiul meu

și-l mânuiesc cu măiestrie

ca să sparg și să distrug

și stânga și dreapta.

​

(Poem publicat pe pagina de Facebook Haimanale Literare în iulie 2023)