Întunericul se lasă

2021

În apartamentul închiriat întunericul se lasă

chiar mai devreme decât foarte devremele acestei țări.

Ca un vagon cu geamuri la capete,

mă poartă în pântecul său,

repetând mereu drumul dinspre acasă înspre acest loc

în care nu reușesc decât să bâjbâi.

Pe peretele de lângă geam joacă uneori norișori de lumină

reflectați de canalul de sub podul care se ridică și se coboară

țârâind precum ceasul unui bunic.

Un bunic care locuiește pe un pod, lângă un canal, într-o țară străină.

Încerc să înmagazinez lumina,

să nu mai văd dincolo de geam fantasme ale altor locuri, ale altor timpuri.

Dimineața, deasupra apei zboară atât de multe păsări

încât mă mint că nici nu duc lipsă de oameni.

Zboară de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga prin cadrul ferestrei

de parcă ar avea de cusut un model peste lumea de afară,

transformând-o în altceva decât se vedea cu o zi înainte.

Țes, ca Penelopa, o lume pe care s-o înțeleg.

O mască zâmbitoare.

Depresia stă la pândă, cu urechile ciulite sub masă, gata să sară.

Poate să-mi sară în cana de cafea,

în pasta din pix,

în parfumul florilor

pe care le-am cumpărat de la piața din centru

și sunt exact ca-n grădina din altă lume, din altă viață.

S-o evit e o muncă permanentă, mult peste puterile unei leneșe.

Se poate lăți ca o baltă pe tot parchetul,

și atunci intru direct în ea,

până la glezne, până la mijloc, uneori până la gât în podea.

Așa mă conving că eu nu sunt om.

Ce om e ăla din care a rămas doar capul,

un cap cu unicul scop rămas

de a găsi motive pentru care lucrurile vor merge prost?