Mai e ok să nu știi ce ești?

Până când?

Mai e ok să nu fii nimic anume?

E ok să sângerezi pe foaie,

sau sângele apă se face,

de frica de a nu murdări?

E ok să mai crezi încă într-unul Dumnezeu scrisul?

E ok să-l întrebi, să-i ceri îndurare și iubire

și puterea să te facă substantiv

când te-ai scris întotdeauna

ca înșiruire de adjective?

Când îți mângâi umărul îndurerat cu un pic de iertare,

și-ndrăznești să lași jos un moment ranița

plină doldora cu-ntrebări, spatele rămas descoperit,

ros până la sânge, devine brusc

mai înfrigurat.

De aceea fiecare pas înainte e un pas înapoi.

Așa că încă mai caut.

Ce altceva ar mai fi de întrebat?

Ce e mai greu, să îndeplinești așteptări,

să-nveți că nu trebuie să îndeplinești așteptări,

să înlocuiești așteptările cu altceva?

Iluzia unui drum, așteptarea unui acasă.

Nu uit niciodată că răspunsul sunt eu.

Nătângă și crudă,

mi-e teamă să deschid ochii

să văd dacă sunt șopârlă

sau pasăre,

sau încă nu am ieșit din ou.