[Povestire scrisă ca temă la atelierul de scriere creativă organizat de Revista de Povestiri în toamna anului 2012 și publicată ulterior în numărul 10 al revistei.]
[Scroll down for English.]
Cydius zicea că supraviețuirea e o chestie de instinct. Al lui era deosebit de dezvoltat. Adesea îl găseai fredonând, într-un fel de delir mistic: „Simt Mărul, aud cum mă strigă, o, nu mai e mult, frații mei, până când ne vom bucura cu toții de marea Lui bunătate!”, după care începea iar să ne povestească visele lui intens colorate, în care El, Mărul, i se arăta în deplina sa rotunjime suculentă. Alteori era atât de pătruns de viziunile sale, încât nici nu erai în stare să pricepi ce spune. „Vita est Malus domestica”, scanda el atunci cu ochii închiși, „Vita est rodere!”, și se legăna ușor.
Eu unul, nu știam niciodată dacă n-o făcea cumva doar ca să le încurajeze pe larvele cele mai tinere, care din când în când se opreau, se strângeau ghemotoc și nu voiau să mai înainteze. Pe ele chiar le ajuta convingerea că Cydius văzuse Mărul în vis de atâtea ori că-l putea descrie în cele mai mici detalii, ceea ce și făcea, pedant, ori de câte ori avea ocazia. Fructul dorinței noastre avea să fie roșu-verzui, zicea el, rotund și acrișor, cu codița așa și cu coaja așa și pe dincolo, iar în centrul său, sămânța avea să arate exact așa…
Pe mine, toate astea mă făceau să-mi doresc să nu fi ieșit vreodată din ou.
Încă din primele ore de viață, pe când eram cu toții doar o adunătură de larve neonate cu perișorii senzitivi întinși în neștire către lume, mi-a fost clar că nu mă potriveam prea bine printre ceilalți. Frații mei abia scoseseră capul din ou, și deja începuseră să scandeze: „Caută Mărul, caută Mărul”, ca o adunătură de posedați.
Fiecare se lăuda cu indiciile pe care i le șoptea instinctul. Unii se născuseră știind pe dinafară o grămadă de indicații geografice prețioase despre orientarea printre crengi și pe sub frunze, despre cum să te târăști mai eficient sau despre cum să pătrunzi în jos pe codiță. Alții aveau viziuni neașteptate și răvășitoare. Toată ziua bună ziua se trezea câte unul să zică prostii de genul „Mărul miroase a crud!”, iar ceilalți ovaționau unduindu-și corpurile, în vreme ce Cydius îl lăuda: „Bravo, frate, ai atins cunoașterea, aleluia!”
Desigur, mai erau și unii cu viziuni cam ciudate. Într-o dimineață, unul dintre frații mei ne-a zis de pildă că într-o viață viitoare vom avea cu toții aripi colorate, cu care vom zbura de colo-colo, așa cum fac păsările. Până și Cydius a dat din cap la asta, și ne-a dat de-nțeles din priviri că nu trebuie să luăm aminte la astfel de idei crețe. Oricum, fiecare își aducea în cele din urmă contribuția, mai mult sau mai puțin utilă, la înțelepciunea colectivului.
Numai eu, nimic. Nu tu viziuni, nu tu instincte… Când venea noaptea, mă trăgeam deoparte, ghemuit pe câte-o frunză, și adormeam chinuindu-mă să-mi imaginez obiectul acesta pe care toți ceilalți păreau să-l dorească cu atâta ardoare. Degeaba, căci gândul îmi umbla aiurea, compunând cele mai blasfemice dintre imagini. Uneori îmi apăreau în fața ochilor forme lunguiețe îmbrăcate într-o coajă galbenă cu pătuțe negricioase, care la interior ascundeau o materie dulce și păstoasă. Alteori, mici delicii roze, formate din bobițe parfumate aglomerate împreună, semănând puțin cu grupul de ouă din care ieșiserăm cu toții. Dar cel mai îngrozitor dintre vise – îngrozitor fiindcă în urma lui mă trezeam mereu epuizat de-o poftă care numai Mărului avea voie să-i fie hărăzită – era cel în care mă găseam în miezul roșu al unui fruct gigantic, cu o coajă tare, verde închis și cu semințe multe, negre și lunecoase. Mă bălăceam extaziat prin pulpa aceea divină până se făcea ziuă. Iar când deschideam ochii și mă vedeam din nou pe frunză, înconjurat de frații mei cei luminați, mă apuca deznădejdea și nu îndrăzneam să povestesc nimic din ce visasem, de teamă să nu fiu blamat pe vecie sau chiar exilat.
Totuși, cu cât petreceam mai mult timp târându-ne bezmetic în căutarea enigmaticului Măr, cu atât începea să mă obsedeze mai tare întrebarea: Și dacă totuși Mărul nu există? Știam că nu-i bine să-mi pun astfel de întrebări, dar era deja a zecea zi de căutări, și creanga pe care ne perindam părea să semene suspicios de mult cu creanga de ieri. În urmam pe Cydius, învățatul grupului, cu încredere oarbă, iar el ne împărtășea tot felul de pilde despre „nașterea Mărului” sau despre „marele Său sacrificiu pentru rasa viermicească”, asta ca să ne treacă timpul mai ușor. Înaintam mereu încordați, până începeau să ne amorțească câte-un picioruș sau chiar câte două sau patru deodată, până ce seara ne prindea atât de obosiți că nici nu mai aveam putere să ne căutăm o ascunzătoare ferită de ochii păsărilor de noapte.
Dar iată că într-o zi Cydius se ridică pe verticală, cu toate piciorușele răsfirate în lateral și, sprijinindu-se doar pe ultimele trei inele de la coadă, grăi: „Fraților, a sosit momentul așteptat. Neprețuitul Măr a ales în sfârșit să ni se arate. Trageți la o parte frunza aceea de acolo și bucurați-vă!”
Zis și făcut. Câteva dintre larvele cele mai puternice o luară înainte și dădură în lături frunza indicată. Ceilalți așteptau cu sufletul la gură. Nimic nu i-ar fi putut pregăti pentru ceea ce avea să urmeze.
Unii dintre frații mei își pierdură de deznădejde echilibrul, și lunecară în gol de pe nervurile pe care se cocoțaseră în așteptarea miracolului. Alții intrară instantaneu în diapauză, așa flămânzi și disperați cum erau. Cydius rămăsese perplex, murmurând în neștire: „Dar numele meu e Cydius Pomonella, Pomonella, așa că este imposibil, vă spun, imposibil, așa ceva nu este cu putință, așa ceva…”
Semăna cu ceva desprins din visele mele cele mai deșuchiate. Doar că fiind adevărată, era cu atât mai ațâțătoare. După ce că avea o formă ovală perfectă și-o culoare înnebunitoare, fructa aceea mai era și acoperită de o pulbere albicioasă și fină care-i dădea o înfățișare cu adevărat nerușinată, aproape obscenă. În vreme ce frații mei, câți mai rămăseseră, se văitau, încovoindu-se și ascunzându-și ochii, eu mă uitam fix la ispita violetă. Muream de poftă. În câteva secunde, pătrunsesem deja dincolo de coajă, și pornisem să mă afund în carnea ei zemoasă și aromată. Eram acasă, în sfârșit, acasă.
[Story written as a homework during the creative writing workshop organized by Revista de Povestiri (a Romanian storytelling magazine) in the autumn of 2012 and then published in the 10th issue of the magazine.]
Cydius always said that survival was a question of instinct. His was particularly keen. You’d often find him humming, immersed in a mystical frenzy: “I can feel The Apple, I hear it calling to me! Oh, ’tis close, my brethren, soon He will grace us with His all-enveloping sweetness!” Then he’d tell us once again about the vividly-colored dreams in which The Apple showed Himself in His absolute succulent roundness. Other times, he was so completely entranced by his visions, that you could no longer make sense of his ramblings: “Vita est Malus domestica!“, he chanted then, with eyes closed. “Vita est rodere!“, he swayed softly.
I, for one, always wondered whether he was just doing it to encourage the younger larvae, who sometimes lost hope, curled up in a ball and refused to crawl any farther. For them, it was surely helpful to believe that Cydius had indeed seen The Apple in his dreams and that he could describe it in so much detail – and, oh, did he enjoy doing this, pedantically, each time an occasion presented itself! The fruit of our desires would have a red-greenish color, he said, it would be round and a bit sour, its stem would be just so, and its peel just so, and within its core, the seeds would look just so…
All of this made me wish I had never crawled out of my egg.
From the very first hours of our lives, when we had all been just a bunch of dazed neonate larvae, aimlessly stretching our antennae out into the world, it had been clear to me that I wasn’t going to fit in too well among the others. Hardly had they stuck their heads out of their eggs, and my brothers were already chanting: “Must find The Apple! Must find The Apple!”, as though possessed.
They all boasted the hints that their instincts so generously gifted them. For some, geographic navigation was a given: they just had this innate ability to find their way through the branches and leaves, to crawl most efficiently from one place to another or to lower themselves down a stem. Others had sudden epiphanies. Not a day seemed to go by without at least one of them stopping like stricken and exclaiming some nonsense like: “The Apple smells raw!”, which made the others cheer, rippling their bodies in the air, while Cydius praised: “Hallelujah, my brother, well done! You, too, have reached enlightenment!” Of course, some of the visions were straight out weird. One morning, for instance, one of my brothers told us all that in a following life we would all have colorful wings to fly around with, like birds do. Even Cydius shook his head at that and the look in his eye suggested we were not to take notice of such phantasmagorical ideas. But anyway, each of them brought their contribution, be it useful or not, to the collective intelligence.
But not me. No visions, no instincts… Come nightfall, I’d curl up on a far away leaf, and fall asleep trying to imagine this object all the others seemed to desire so ardently. All for nothing, ’cause my thoughts always drifted away, creating a cacophony of blasphemous images. Sometimes I’d dream of longish shapes dressed in yellow skins, dotted allover with black marks and hiding within them a sweet pasty matter. Other times, I saw small rosy agglomerations of deliciously fragrant beads, looking a bit like the group of eggs we had all hatched from. But the most horrendous dream, the one that always left me exhausted with the sort of cravings we were only supposed to dedicate to The Apple, was the one in which I was encased inside the red heart of a gigantic fruit, whose peel was dark green and hard like some kind of glossy wood. I bathed in its divine pulp in ecstasy, swimming around its many black seeds, until it was daytime again. When I opened my eyes and saw that I was still on that leaf, surrounded by my enlightened brothers, I’d fall into a puddle of disappointment, feeling alone and too cowardly to tell anyone about my dreams, out of fear of being reprehended or even exiled.
Still, the longer we spent crawling around like fools, looking for the enigmatic Apple, the more I started obsessing over the question: what if The Apple didn’t exist after all? I knew it was wrong to ask myself that, but it was already our tenth day of searching and the branch we were on today started to look suspiciously similar to the branch we had traveled on the day before. We blindly followed Cydius, the wise and all-knowing, while he recounted parables about “the birth of The Apple” or “His great sacrifice for wormkind” to make the time go by faster. We marched on tensely, for so long that one, or two or even four of our legs at a time would go numb and in the evenings we were so tired that we didn’t even have the strength to find a proper hiding place, out of the sight of night birds.
But then the day came when Cydius lifted himself up in a straight line, standing on his last three hind rings and holding all of his legs astride, as if to embrace us all, and said: “My brethren, the moment we have all been waiting for has finally arrived. Our adored Apple finally chose to show Himself to us. Pull that leaf to the side and rejoice!”
Which is what we did. Some of the stronger larvae scurried ahead to take care of the leaf in question. The others were waiting breathlessly. But nothing could have prepared them for what they were about to see.
Out of despair, some of my brothers lost balance and fell from the leaf nerves they had climbed onto as they were waiting for the miracle to happen, down into the abyss below us. Others instantly went into diapause, however famished and desperate. Cydius was perplexed, muttering: “But… my name is Cydius Pomonella… Pomonella! This is impossible, I tell you, it simply cannot be…”
It looked like something out of my dirtiest dreams. Except it was real, which made it even more seductive. Not only did it have a perfect oval shape and a mindbogglingly scrumptious color, this fruit was also covered in a fine, whitish powder, which made it positively indecent, almost obscene. All around, my brothers were wailing, curling up into balls and hiding their eyes, while I stared straight into the violet temptation. There was no stopping to my appetite. A couple of seconds later, I had already infiltrated its peel and was digging my way through its juicy, heavenly-flavored flesh. And that was it: I was home.
Comments