Să zicem că suferi de-o boală. Din afară, nu pare foarte nasoală. Cu siguranță că niște microbi își fac de cap în corpul tău, dar semnele nu sunt din cale-afară de alarmante. Un strănut, o durere de cap, o tuse. Nimic insuportabil. Destul de familiar, în plus, ai trăit și zile mai grele. Bei un ceai și aștepți, poate se duce.
Apoi, de la o vreme, tusea devine tot mai urâtă și te cam scutură. Ceva din corpul tău simte că nu e chiar de glumă și se luptă să dea afară puroiul din interior. Dar restul corpului încă așteaptă.
Primești o serie de sfaturi băbești. Folosește cartofi în spirt, folosește ridiche neagră cu miere. Nu știi bine ce să crezi despre ele, dar te gândești, așa a procedat mama, așa bunica, cine sunt eu să ies din rând? Așa că le încerci.
Începi să nu mai dormi noaptea. Nu poți să stai locului, în nicio poziție. Tușești uneori până la lacrimi. Uneori, îi deranjezi pe cei din jur. Te mai culci și pe canapea, căzut în dizgrație.
Mergi la medic. Primul se sperie și zice, „Asta nu e specializarea mea, trebuia să mergi altundeva, eu nu îmi asum răspunderea.” Te trimite la alt specialist. Tu te întrebi la ce bun? Nu sunt toți medicii cam la fel? Ce să-ți spună în plus?
De altfel, ai primit totuși o rețetă de medicamente. Multe medicamente. Le iei. Nu-ți place. Ai reacții adverse. Brusc, te întrebi dacă medicamentele nu îți sunt, cumva, mai potrivnice decât boala cea discretă. Oare nu ar fi mai bine să continui cu ceai și așteptare sau cu leacurile băbești?
Mergi la următorul medic, care te trimite și el mai departe, să te cauți mai bine, să faci analize și radiografii. Sugerează că boala, în loc să treacă, s-ar putea să-și facă de cap în pieptul tău. Dacă nu faci nimic, s-ar putea să pună stăpânire pe un loc central din tine, de unde nu o să mai plece prea ușor. Îți dă și medicamente care în loc să te scape de tuse, o fac mai puternică. Spune că e singura metodă: să te chinui ca să dai afară răul.
Deja a trecut prea mult timp, mult mai mult decât e de așteptat de la o astfel de boală, care parcă nu se mai satură. Totuși, parte din tine e convinsă în continuare că nu e nimic grav. Și oricum, din ceva tot trebuie să mori, ce atâta caz.
Mergi la radiografie, ca să vezi boala în față. Tehnicianul face două încercări, dar în ciuda razelor care ar trebui să scoată la lumină problema, pozele ies cu totul albe. Aparatul e defect. Trebuie să te reprogramezi sau să renunți.
Te gândești să renunți. La urma urmei, atâtea medicamente, atâtea radiații, pentru ce? Poate că și boala asta o să treacă de la sine, e nevoie doar de niște timp în plus.
Pe de altă parte, ar putea și să se agraveze și să nu mai scapi de ea.
Ce faci?
*
Sau, să ne imaginăm că acest corp beteag e o țară care suferă, sub o invazie de oameni răuvoitori. Că tusea, acest mecanism imunitar atât de necesar, care te zguduie, la propriu, din temelii, ca să te apere și să te curețe, este o mână de oameni care se revoltă, și-s din ce în ce mai mulți și mai vocali și mai incomozi. Că există diferite instituții și mecanisme care intervin cu și fără succes, care funcționează mai bine sau mai rău, cu mai mult sau mai puțin simț al răspunderii. La fel, că există speranță și există sentimente de neîncredere, de teamă, de deznădejde. Sunt atitudini vechi de când lumea, dar și unele noi. Și oricât ai încerca să arăți clar, ca într-o radiografie, adevărul, nu reușești, fiindcă aparatele necesare sunt la rândul lor bolnave. Ce faci?
Comments