300-le geme de lume. E ora 18 și mă întorc acasă de la Romană. Pare că autobuzul acesta e încremenit nu numai în trafic, ci și în timp, fiindcă indiferent dacă mă întorc de la facultate, de la muncă sau de la plimbare, indiferent dacă suntem în 2005, 2010 sau 2016, starea lui la ora 18 este mereu aceeași. Te poți baza pe bunul 300 că va forfoti de lume, deși vine foarte des, că îți va fi deopotrivă prea cald și prea frig și că vei întâlni cele mai colorate personaje. Cum ar fi bătrânele gemene care se apărau agresiv una pe cealaltă de radiațiile dăunătoare ale telefoanelor mobile aparținând celorlalți călători („Ține chestia aia departe de soră-mea!”). Sau muzicantul care își cumpărase orgă electronică Yamaha și se lăuda cu ea oricui era dispus să-l asculte. Altădată, distinsa doamnă asistent de la cursul practic de germană, înaltă și grizonantă, iubitoare de pisici și înzestrată la rândul său cu atitudinea unei feline gracile de rasă nobilă, care mi-a oferit cu ocazia întâlnirii noastre întâmplătoare o a doua oră de conversație pe drumul spre casă, cu alte cuvinte, poate cea mai stresantă dar și cea mai utilă discuție purtată vreodată într-un mijloc de transport. Sau femeia gârbovită care s-a așezat lângă mine chiar azi, la dus, și care, după ce a vorbit o vreme mult prea tare la telefonul mobil, în stilul omului neîncrezător că vocea poate într-adevăr să călătorească prin aparatul acela, plângându-i-se interlocutorului că fusese judecată „ca un câine” de o terță persoană și povestind despre cum fusese la biserică „nu pentru blesteme”, ci ca să se roage, a închis telefonul și a început să îi ureze, în barbă, probabil criticului despre care vorbise mai devreme, să paralizeze cu tot cu copiii lui.
Acum, lumea e destul de pașnică. O ochelaristă frumușică, dar cam bosumflată, duce o pungă de carton cu un aranjament floral roșu cu verde și plănuiește de zor la telefon detaliile unei întâlniri cu prietenii. Pe locul de lângă mine, un domn în vârstă cu geacă roșie vorbește, din când în când, singur. Cu toate că are un ton arțăgos, îl folosește inclusiv ca să admire luminițele noi de Crăciun. „Frumos, frumos… pentru copii.” Mai în față, doi adolescenți din cei cu siguranță populari discută despre cum unul dintre ei e poreclit la școală „Creatină”. „Păi vezi că ești prost, ți-am zis că se vede că te injectezi”, îl apostrofează celălalt, care umblă cu o cască într-o ureche și una agățată deasupra urechii opuse. Altfel, se hlizesc amândoi de tot ce prind, inclusiv de soneria de mobil cu accente havaiene a unei doamne aflate la câțiva pași mai încolo.
La Averescu, 300-le face, ca de obicei, schimb de puhoaie de lume cu tramvaiul 41. Pe ușa de la mijloc, de lângă mine, intră un grup mare și gălăgios de liceeni tocmai ieșiți de la școală. Vorbesc tare despre cum ar trebui să voteze un anumit candidat la funcția de senator fiindcă a promis că le crește alocația la 200 de lei. Cine zice că numai bătrânii pun botul la astfel de promisiuni? Între timp, pe ușa din spate au urcat atât de mulți oameni, încât nu se mai poate închide. Fâsâie, se izbește, se deschide. Încă o dată și-ncă o dată, de vreo zece ori. Am, din nou, flashbackuri de pe vremea facultății. De câte ori am întârziat, oare, la școală fiindcă o ușă refuza să se închidă? Doamna asistent pe care am pomenit-o mai devreme, care locuia undeva prin vecini, în cartierul Feroviarilor, povestise la un moment dat chiar despre cum una din ușile unui 300 mai uzat cedase cu totul și căzuse din balamale.
Lumea începe să se agite. Adolescenții din fața mea vociferează, oferindu-se să țină cu mâna lor ușile, doar să plecăm. „Ce-ai făcut, mă nene?”, întreabă „Creatină”, când vede că ușile tot se deschid. Domnul de lângă mine se răsucește și își aduce și el contribuția: „Ia nu vă mai jucați cu ușile alea acolo!”. Între timp sosește un alt 300. Jumătate din lume, inclusiv liceenii interesați de politică, schimbă autobuzul. Noi, cealaltă jumătate, așteptăm să vedem verdictul: mai pleacă? nu mai pleacă?
Din ce în ce mai mulți călători se scurg afară și, deși dinspre cabină nu se aude nimic, hotărăsc să cobor și eu, prea târziu ca să mai prind celălalt autobuz. Odată cu mine și ultimele persoane rămase, vreo 3 femei și un domn din cale-afară de necăjit de întâmplare. Una din femei, o ochelaristă cam de vârsta mamei, a ajuns la concluzia că șoferul „a făcut-o dinadins”. Bărbatul pare și el chitit să ia la rost șoferul, care apare în cele din urmă din cabină. E un om mititel, cu o căciulă așezată în vârful capului, bluză cu dungi și mustață. Fumează și e atipic de calm pentru un șofer bucureștean. „N-am ce să fac, doamnă, dacă senzorul nu vede ușa închisă, nu mă lasă să pornesc. Nu vedeți că am pus și avariile?” „Hai, domne, plecam și cu ele întredeschise, ce-avea?”, zice bărbatul cel necăjit. „Dacă vă zic, am acolo ceva computer și nu pornește mașina dacă nu e ușa închisă. Că e din asta nemțească, nu mă pricep nici să mă bați ce e acolo. Dacă era unul din cele vechi, îl reparam acuma cu niște sârmă, dar așa?!” Bărbatul pufăie. Femeia cu ochelari dă un nou verdict: „Păi da, e vina lui Videanu, că el le-a adus pe-astea.”
Cum ziceam, mașina 300 circulă des, așa că nu apucăm să mai dezbatem, ci ne urcăm talmeș-balmeș în următorul autobuz. Femeia cu ochelari mă îndeamnă, sfătoasă, „Haide, iubita, urcă” și apoi, ca să compenseze parcă acest puseu de afecțiune, se întoarce spre una din celelalte femei: „Să vezi că acum o să plece și celălalt.” „Păi sigur că da, a pus el DEFECT, dar sigur pleacă. Nu l-ați auzit? Eu l-am auzit cum i-a zis colegului.” „Se simțea el rău, de-aia n-a plecat”, concluzionează dezaprobator femeia cu ochelari.
Comments