Am două nume mai degrabă ciudate, destul de rar întâlnite și cu descendență ambiguă, alese de-ai mei cam așa cum scrii o poezie. Dupa jucăușul și rimatul succes ”Ana Sînziana” (sora mea mai mare și mai sfântă), mama și tata s-au gândit la o combinație mai subtilă, cu asonanțe mai delicate: ”Lia Miruna”. Am suferit toată copilăria că nici unul din aceste două nume nu este mai normal, și mai sărbătoribil. Soră-mea se serba de Sf. Ana, de Sînziene, de Florii, și de ziua ei, ceea ce în ochii mei de copil oricum mai mic (și deci, evident, mai neimportant) era o nedreptate cruntă. Așa au inventat ai mei o sărbătoare secretă, numai a mea: Ziua Păsărilor. Pentru că, nu-i așa, de la ce ar putea veni numele Lia, decât de la pasărea dimineții, CiorcârLIA? Soluție improvizată, se vede, și care m-a mulțumit doar până ce inegalitatea deplină în materie de sărbători s-a reinstaurat cu surle și trâmbițe, odată cu descoperirea poreclei de ”CoțofANA”, care încheia un șir perfect de cinci aniversări pe partea ”dușmanului” la doar două, amărâte, pe partea mea. Preferam să nu existe nici o zi a păsărilor decât s-o împart, și pe asta, cu copilul cel mare.
Serbate sau nu, numele mele mi-au atras întotdeauna multe complimente, dar, în mod paradoxal, au fost folosite atât de puțin până la umila mea vârstă de 23 de ani, încât uneori mi se pare chiar cuidat să le aud. Încă din fragedă copilărie am fost botezată cu tot soiul de porecle care mai de care mai ”denigratoare”, cum ar fi Motoraș, Locomotivuță sau Mișu, dintre care cea din urmă, venită de la verbul ”a mișuna”, s-a lipit permanent de mine, spre disperarea mea de copil mic și persecutat. Mișu-mi ziceau părinții, Mișu sora, bunicii și rudele mai îndepărtate. Ba uneori mai scăpau și câte un Mișulică, spre persiflarea completă a oricărui strop de autoritate pe care o mai aveam în casa aia. Ca să nu mai zic că anumiți verișori ”binevoitori” de pe la țară mă numeau cu mare drag „Mișu Pișu”, în lipsa oricărui tip de dovezi incriminatoare.
N-am scăpat de ”Mișu” până n-am scăpat de adolescență, și atunci doar când m-am revoltat definitiv pentru că până și cei mai noi membri ai familiei – noua mea verișoară, soția vărului meu Bogdan – erau învățați că ăsta e singurul nume la care răspund.
Apoi mai e numele meu unguresc, dat cu mare drag de bunica mea de împurumut, Tanti Irma, o doamnă de o mare bunătate care a avut grijă de mine de la șapte luni până la vreo 7 ani. Ea-mi zice și acum Mirikim sau Miri, porecle pe care le-am acceptat întotdeauna cu același drag cu care au fost puse.
Bineînțeles că la școală astfel de porecle familiale nu puteau să răzbată – spre ușurarea mea. Acolo însă aerul e plin de o lene specială, care-i face pe copii să prescurteze până la refuz orice nume întâlnit. Acolo unde orice Loredană era Lori, orice Andree era Andre sau Deea, și orice Ioană era Ioa sau chiar I, numele meu cel mai mare a devenit imediat ”Miru”, cu unele apariții sonore de tip ”Mi”. Altă poreclă cu mare putere de rezistență, Miru este acum denumirea sub care mă cunosc toți colegii, fie ei de școală, liceu, facultate sau muncă, și chiar și părinții soțului meu (fost coleg cu mine de clasă).
”Lia” este însă, în ciuda comodei sale lungimi, adevăratul perdant în această poveste. Așa nu mi s-a zis niciodată. De ce n-au preferat colegii să rostească aceste 3 mici litere în loc să mutileze un nume mai lung, nu v-aș putea explica. Doar când se striga catalogul mai greșea câte un profesor. Și-a mai fost o doamnă profesoară de română care-mi zicea așa din simpatie, doar pentru că propriul ei nume era Cornelia.
Una peste alta, am ajuns să fiu atât de obișnuită cu toate aceste variante, încât ori de câte ori îmi aud numele întreg, fie și doar Miruna, mă sperii. Înseamnă sigur că am făcut o prostie, și vine mama să mă certe. E cam ca-n desenele animate cu Tom și Jerry, când stăpâna cea grasă găsește vreo urmă de șoricel neprins, și începe să strige: THOMAAAS! cu mătura pregătită de atac.
Comments