(Story longlisted in 2022 in the Globe Soup 7-day Challenge no. 5 - scroll down for Romanian / Povestire inclusă în lista lungă de finaliști la concursul Globe Soup 7-day Challenge no. 5 - derulează pentru limba română)
Dear sister,
I was scrubbing and scrubbing at this stubborn muffin tin. You know, the small round cups in a metal tray, perfect home for perfect little cakes. Now greasy and spotty with tiny, charred tears. I can never clean these buggers, no matter how hard I try. So, there I was, adamant to make it shine this time. Thinking, how will I feel when I pull out this tray next time, to bake something new in it, and it’s not quite clean. Not dirty. But not clean, either. How will I feel, running my finger inside those perfect little shells, spoilt by my failure to clean them. Filling them up with the fertile batter. Baking cakes which bear the markings of past lives. I felt queasy.
I’m sorry, I haven’t even said hello, I haven’t said, dearest sister, I miss you so, how have you been, etcetera. I had to begin with this thought that’s been eating at me. This queasiness. You’ll say it’s just the baby, and smile, your kind, luminous smile, and it will assure me once more you - not her mother, not her father - are the one most excited to welcome this little girl to the world.
Do you remember that cake we tried to make, the summer when mom was gone taking that exam? How we pulled everything out of the cupboard, crowding all the ingredients on the chipped off-white countertop, in that matchbox of a kitchen. Carefully mixing everything up, getting flour and egg white all over. Asking dad to turn on the stove. He laughed at us but did it anyway. And then it turned out we’d forgotten the sugar. But we ate it anyway, didn’t we? I think you put ketchup on top.
I can see you two now, reading together and playing hide-and-seek under tables and building forts out of blankets and pillows. You’ll be an awesome aunt. If all goes well. But I’m getting ahead of myself.
You see, dear sister, I was feeling queasy yesterday thinking of my own state of disarray. I fear I’ve accepted the task of carrying a wondrous new person inside, without taking enough time to prepare properly. Carrying around all the rags and shards of all the decisions I failed to take in time. How can I ever be the mother this baby needs, as long as I’m not even what I need?
This went through my head yesterday, and it was about to collapse me on the couch for another endless loop of Gilmore Girls - I bet the baby will know Lorelai’s voice better than she does mine. But it was yoga day at the Studio, so I picked myself up and dressed to go out. I had to do something to chase the uneasiness instead of numbing it, as I normally would. I wore the scarf you sent me, to motivate and keep me company. Thank you!
It’s beautiful out this time of year. Just this time of year, as you well know. There’s finally a bit more sun, the trees are in bloom and all the houses started to change from their usual greys to reds and oranges and the canals almost look blue. So, I went to the basement, took the bike, and pedalled slowly, huffing and puffing out of the garage. Carefully, carefully, trying to keep to the right of the lane, trying to enjoy being outside though constantly craning my neck to look for danger.
As I was closing in to Leidseplein, I slowed to stop at the light, and I saw the silliest accident. This teenage boy was coming from a side street and barely missed a lady who was hurrying along the lane opposite mine. Her brakes screeched, she went belly first into the handlebars, while her back wheel rose into the sky, catapulting the contents of her carrier into the Singelgracht. The pink box plopped into the dark water, startling the ducks. It was so sudden I could almost feel the jolt in my own belly. I got off the bike to catch my breath and see if everything was alright. The lady was shaken up, but fine. One by one, the ducks flew back to peck curiously at the box floating in the middle of the stream. It was filled with fancy muffins, of all things. To the delight of the ducks, I would imagine.
I felt stupidly proud of my anxious pedalling style. Look at me biking away in Amsterdam. A real Amsterdammer, minus the hurry, minus the recklessness. Plus, a helmet. Maybe I wasn’t such a fuckup, after all. Maybe I was going to make the most of this town, of this life, of my baby. I got to the yoga studio, I chose the quicker vinyasa class, I went through it like a champ. You’d have been proud of me, of the sweaty, sticky bubble of self-love I’d built for myself, it was like something out of your best pep talks.
Went home, had dinner, almost forgetting to fret about listeria and the proper thing to eat. I was even pleasant to Nick, and he to me, which also felt like quite the accomplishment.
And then, there was today. Today was the day of our 20-week scan. Early in the morning. We got out in the chilly air, took the tram. Stubbornly holding his hand, I looked out the window. This uncharacteristic hope was floating in my chest, like an empty boat. Walking to the doctor’s office, I was counting the magnolias whose flowers had already popped open. Felt like I was having a spring baby, although obviously our baby would come in late autumn. But I was so stupidly optimistic - you know how I get sometimes, when I end up on the other side of the spectrum, the one that does not suit me - and so I felt like I was birthing spring itself.
The appointment started with the usual sweet stuff. Oh, there’s a foot, there’s a fist. Ouch, I felt that. This time we saw the tip of her nose, too, the nostrils and the distinct shape of her lips - I swear she’s got your and grandma’s mouth, somehow, that plump lower lip - it looked as if she were pressing her face on a window, making faces at us. Here I am! The technician printed a couple of black-and-white pictures, thin like dried flowers between the pages of a book.
And then there was silence. The cliché silence you hear in movies. I remember thinking, no way this is actually that kind of silence. I mean, how lame would that be? She kept clicking her cursor on the screen, poking arrows at the baby, again and again, while the little one wiggled in her soup, tickled by the sudden interest. And then she said, You need to book an appointment with the Volksuniversiteit hospital. Something's not quite right here. What? I asked. I’m not at liberty to say. A measurement is off in her brain. But I’m not qualified to tell you more. Way to say enough, but not nearly enough.
Turns out, we’ll be waiting for an appointment three weeks from now to find out more. Three weeks. I called to ask again if there was a chance to go earlier. No chance. Nick was pecking at me like Prometheus’ eagle. Call again, ask again. Did you really tell them it’s important? Were you really convincing? Can we really not pick another hospital? With that disappointment in his eye. Like he knew I’d done something to his daughter.
And, Anna, it felt as if it were true. I’d gone and transferred my uncertainty onto her. All of my clouds, my troubles, my baggage, my dirt, transferred into that precious growing brain the size of a walnut. Could this be why I’d been feeling so cheery, so easy all of a sudden? My burden - now hers. Here, kid, I messed up your brain even before you were born. I knew it was bound to happen sometime, but this is ridiculously fast.
What I want to ask you so badly is this: tell me I’m not the failure mom I feel I am! Tell me, so I can reject it and beat my head against the wall.
But it’s different now, so no, sister. I don’t want to be that person anymore. I can’t afford to be. This little girl will need me fighting in her corner sooner rather than later. I must stand on my own two feet to support hers.
Oh. And I thought of throwing the muffin tin away. I simply could not get it clean. But I kept it. To hell with perfect cakes in perfect trays.
Love,
Meg
***
Draga mea soră,
Mai deunăzi frecam la o tavă enervantă de brioșe. Știi tu, una din acelea cu decupaje mici și rotunde într-o tavă de metal, ca niște cuiburi perfecte pentru torturi de pitici. Rămăsese un pic uleioasă și plină de punctulețe ca niște lacrimi arse. Niciodată nu reușesc să curăț chestiile astea cum trebuie, oricât aș încerca. Și frecam, și frecam, hotărâtă ca de data asta să-mi iasă strălucitoare. Mă gândeam, cum o să mă simt data viitoare când o să scot tava asta și-o s-o văd așa, nu chiar curată. Nu murdară. Dar nici curată. Cum o să mă simt trecând cu degetul prin cochiliile astea perfect rotunde, stricate de incapacitatea mea să le curăț ca lumea. Cum o să le umplu cu aluatul crescut, cum o să fac prăjituri cu urme de vieți trecute. Mi s-a făcut greață.
Îmi pare rău, nici măcar nu te-am salutat, nu ți-am zis, draga mea, ce dor mi-e de tine, tu ce mai faci, etc. Am simțit să încep cu gândul ăsta care mă roade. Cu greața asta. O să-mi zici că e de la bebe și-o să zâmbești cu zâmbetul ăla al tău bun și luminos care o să-mi amintească încă o dată că tu - nu maică-sa, nu taică-su - ești cea mai încântată de venirea acestei fetițe pe lume.
Mai știi când am încercat să facem tort, în vara aia când mama era plecată la examen? Cum am scos noi tot ce trebuia din cămară, înghesuind toate ingredientele pe blatul gălbui crăpat, în bucătărioara noastră minusculă. Cum am amestecat totul, dând făină și albuș pe peste tot. I-am cerut tatei să dea drumul la aragaz, și-a râs de noi, dar a făcut-o. Până la urmă s-a dovedit că uitaserăm să punem zahăr. Și totuși l-am mâncat. Cred că tu ai pus și ketchup.
Deja îmi imaginez cum o să stați să citiți împreună sau să vă jucați de-a v-ați ascunselea pe sub mese sau să construiți corturi din pături și perne. O să fii o mătușă grozavă. Dacă totul va fi în regulă. Dar stai că mi-am luat-o singură înainte.
Vezi tu, draga mea, mi-era greață ieri gândindu-mă în ce hal sunt. Mă tem că mi-am asumat rolul ăsta, de cărăuș al unei noi persoane, fără să-mi iau timpul necesar ca să mă pregătesc cum trebuie. Și tot car după mine trențe și cioburi de decizii neluate la timp. Cum o să fiu mama de care are nevoie bebele ăsta, când eu nu-s nici măcar ce am eu nevoie să fiu?
Asta-mi trecea prin minte ieri și gândul ăsta era de-ajuns ca să mă facă să eșuez iar pe canapea, să mai văd niște Gilmore Girls în buclă continuă - pariez că fi-mea o să știe vocea lui Lorelai mai bine ca pe-a mea când se naște. Dar era ziua de yoga la Studio așa că am tras de mine ca să mă îmbrac și să ies afară. Am simțit să fac ceva ca să alung frica asta, în loc s-o amorțesc cum fac de obicei. Mi-am pus și eșarfa de la tine, ca să mă motiveze și să simt că nu-s așa singură. Mulțumesc!
Începe să fie mai frumos afară, zilele astea. Știi că nu se-ntâmplă des. Dar acum e în sfârșit un pic de soare, pomii înfloresc și casele își schimbă culorile din griurile cunoscute în roșu și portocaliu, iar canalele aproape că-s albastre. Așa că m-am dus la subsol, am luat bicicleta și am început să pedalez ușurel, gâfâind pe panta de la ieșirea din garaj. Cu grijă, atentă să țin dreapta pe bandă, încercând din răsputeri să mă bucur că eram afară, deși mă tot holbam în stânga și-n dreapta de frică să nu pățesc ceva.
Când s-ajung în Leidseplein, am încetinit la semafor tocmai la timp ca să prind cel mai stupid accident. Un puștiulică ieșea de pe o stradă laterală și aproape c-a intrat într-o doamnă care se grăbea pe banda de pe sensul opus mie. I-au scârțâit frânele, a intrat cu burta în ghidon, iar roata din spate i-a sărit în sus, catapultând conținutul coșului din spate drept în Singelgracht. Cutia roz a făcut pleosc în apa întunecată, speriind rațele. S-a întâmplat așa repede că aproape am simțit smucitura în propria burtă. M-am dat jos de pe șa ca să-mi trag sufletul și să văd dacă e totul în regulă. Doamna era agitată, dar n-avea nimic. Una câte una, rațele s-au întors să ciugulească curioase la cutia care plutea în mijlocul canalului. Era plină de brioșe de fițe, ca să vezi. Spre bucuria rațelor, probabil.
M-am simțit așa de stupid de mândră de stilul meu anxios de pedalat. Ia te uită la mine cum biciclesc prin Amsterdam. Ca un amsterdamez. Dar nu-s așa grăbită și nechibzuită ca ăștia. Am și cască. Poate că nu-s așa o ratată. Poate o să mă bucur în sfârșit de orașul ăsta, de viața asta, de bebe. Am ajuns la studioul de yoga, am ales ora de vinyasa, aia mai cardio așa, și am rezistat ca o campioană până la final. Ai fi fost mândră și tu de mine, cum am ieșit într-o bulă transpirată și lipicioasă de iubire de sine. Parcă mi-ai fi ținut tu un discurs de îmbărbătare.
Am mers acasă, am mâncat cina, aproape c-am uitat să mă mai stresez de listeria și ce trebuie să mănânce o gravidă cuminte. M-am purtat frumos cu Nick, și el cu mine, mare realizare și asta.
Și-apoi a venit ziua de azi. Ziua ecografiei de 20 de săptămâni. Dis de dimineață. Am ieșit în aerul rece, am luat tramvaiul. Îl țineam cu încăpățânare de mână pe Nick, privind pe geam afară. Îmi plutea în piept un fel de speranță complet atipică, ca o barcă gonflabilă. Pe drum spre cabinet număram magnoliile ale căror flori se deschiseseră deja. Mă simțeam ca și cum ar fi urmat să nasc primăvara, deși evident că bebelușa noastră o să vină toamna. Dar eram așa optimistă, știi cum sunt eu câteodată, când mă trezesc la capătul opus al spectrului, ăla care nu mi se potrivește deloc, încât parcă stăteam să nasc primăvara însăși.
Programarea a început cu dulcegăriile obișnuite. Uite-un picioruș, uite-un pumnișor. Au, pe asta am simțit-o. De data asta i-am văzut și vârful nasului, cu nările și forma clară a buzelor - mă jur că moștenește cumva buza de jos a ta și-a bunicii, nu știu cum - arăta de parcă ar fi stat cu fața lipită de geam, strâmbându-se la noi. Iată-mă-s! Ecografista a imprimat câteva poze alb-negru, subțiri ca florile uscate între pagini de carte.
Și-apoi a tăcut. Tăcerea aia clișeică din filme. Îmi amintesc că m-am gândit imediat, nu se poate, frate, să fie tăcerea aia. Cât de penibil ar fi? Tot clicăia cu cursorul pe ecran, înțepând bebelușa cu săgețica aia, iar și iar, și ea se zbătea în supa ei, gâdilată de atâta interes. Și-apoi a zis, Faceți o programare la spitalul universitar. Ceva nu-i în regulă aici. Ce anume? am întrebat. Nu vă pot zice. O măsurătoare la creier nu e chiar ok. Dar nu am calificarea necesară să vă spun mai multe.
Bine c-ai zis destul, dar nici pe departe destul.
Se pare că avem de așteptat trei săptămâni programarea aia ca să aflăm mai multe. Trei. Am sunat să întreb din nou dacă nu se poate mai devreme. Nu. Nick mă privea de parc-ar fi fost vulturul lui Prometeu. Sună iar, întreabă iar. Dar le-ai zis că e important? Dar ai fost convingătoare? Dar chiar nu putem alege alt spital? Cu dezamăgirea aia în ochi. De parcă ar fi știut el că i-am făcut ceva rău fie-sii.
Și, Anna, mă jur că așa simțeam și eu. Că i-am transferat deja nesiguranța mea. Toți norii și problemele mele, tot bagajul și mizeria mea, transferate în creierul ăla prețios, mic cât o nucă. De-asta eram eu așa fericită deodată? Povara mea era acum la ea. Poftim, copile, te-am înnebunit înainte măcar să te naști. Știam eu c-o să se întâmple, dar nu credeam că așa de iute.
Știi ce te rog, de fapt? Spune-mi că nu-s ratata de mamă care cred eu că sunt! Spune-mi, ca să nu te cred și să mă dau iar cu capul de toți pereții.
La naiba, soro, nu mai pot gândi așa. Nu-mi mai pot permite să fiu omul ăsta. Fetița mea va avea nevoie să lupt pentru ea mai devreme decât credeam. Și nu pot să fac asta dacă nu stau naibii odată pe picioarele mele.
A, și tava aia, am vrut s-o arunc. Pur și simplu nu reușeam s-o curăț. Dar am păstrat-o. Să le ia naiba de brioșe perfecte în tăvi perfecte.
Cu dragoste,
Meg
Comentários