Me too.

[Scroll down for Romanian.]

For a while, as a kid, I used to do quite a lot of sport, taking part in a lot of different sports activities organised by the same instructor. In spring and in summer we played tennis and we swam. When it became too cold and rainy to play ball, we did gymnastics using the fitness machines in the club next to the tennis court. And in winter we skied every Saturday morning. I woke up extra early and went to Livada Poștei, to be picked up by a small buss stuffed with ski equipment and children. I was lazy and many times I didn’t feel like going, but my mother kept lecturing me about how you weren’t supposed to give up on something you started just because it became difficult. But it always stopped being difficult as soon as we arrived on the ski slope. I was in love with skiing, with the fact that it was just me and the skis and nobody to see or judge me, with the apparent feeling of losing control when you slide down the slope at that liberating speed. I wasn’t afraid at all, which was something completely new for me. It was the place where I was able to let go of that tight grip I held myself in and be a little exuberant, doing swerves and cool turn-around stops. On the other hand, I always felt weird when we went swimming. I never liked the vulnerability of publicly uncovered skin, made worse by the horrible cold you feel when you come out of the pool. During the first swimming lesson, I had been thrown into the water without notice, a technique instructors often turn to in an attempt to scare fear away. I had never been afraid of water. The only thing that instructor taught me was to be even more afraid of people.

The same instructor who taught us all these sports also organised hikes and camping trips. He was a kind of lovable grandpa, short and plump, with a fluffy white moustache, and he wore a green felt hat when he went hiking. He looked like a garden dwarf and seemed kind and jolly. He had gathered an entire community of loud and happy kids of all ages around him, one that had become famous in Brașov.

One summer, my sister and I joined this instructor and his group of kids on our first camping trip in the mountains. I must have been in the 2nd grade. On the first day, we only got to the lodge called Plaiul Foii, where we were going to spend the nights and from where we’d go on to hike on the Piatra Craiului massif in the following days. We were going to sleep in a large dormitory, together with all the other girls in the group. As soon as it was dark I started feeling really homesick. I don’t remember if I cried, but I do know that I was so afraid that my chest hurt and that there were many other scared kids around who all wanted to go home. Conversely, the boys’ dorm was loud and jolly, and some of them even came to visit and make fun of us, so at one point the instructor went there, gathered up the naughtiest of the bunch and literally sat them in the nettle bushes around the lodge.

On the following day, after the mountain climbing, there were a lot of outdoor games and contests. My sister seemed to have a good time with the other teens her age and I oscillated among the few children I knew, usually looking at others having fun, rather than joining in any activities. Sooner or later, I decided to take a walk to the room. It’s something I do, even now, when I don’t feel in my element: I try to use up some time walking around, pretending I have something important to do in the farthest place possible, so I can waste as much time as I can getting there. I entered the huge empty room, with its many beds all lined up, and, as opposed to the previous night, I thought it looked pretty nice in the afternoon light. I remember some scruffy but jolly-looking orange blankets, and all the girls’ backpacks thrown here and there. I was beginning to feel that special feeling of being part of something large and beautiful, something that swallows you up and protects you at the same time, like it always happens in camps or at concerts.

And then the instructor came in. All friendly and smiley. I feared him, maybe because what had happened at the swimming pool, or maybe because of his joke involving the boys and the nettle bushes. Or maybe because of the strict teacher’s attitude he flaunted whenever he wanted to teach us something. That attitude I never responded to, as a student, but that others consider beneficial and necessary. He came to ask whether I still felt homesick and whether I had slept at night. He was a bit ironic, as if the point had been that big kids don’t cry, but he also seemed oddly affectionate and attentive, like I hadn’t seen him before. He sat on the bed, near me, with a protective attitude that said “I’ll take care of you, I won’t let anything bad happen to you”.

He started by arranging my T-shirt, making sure it was tucked well under my shorts’ elastic band, like some careful grandfather fearing my back could be cold. But before I could realise what was going on, one of his hands had slipped under my clothes and he was fondling me slowly under my underpants and my T-shirt, seeming to look for pieces of me that were not yet there, for breasts that, ironically, never ended up growing there, some hair to hide his giant fingers in. It seemed and it still seems so strange that he insisted on those places where there was nothing to find, as if finding those things might legitimize his behaviour.

It was over when another girl entered the room. He arranged my clothes in a fatherlike manner, I think he might have even patted by shoulder, and he left. I didn’t tell the other girl anything, nor did I tell my sister or anyone else, until a lot later.

The only other thing I remember about that holiday was the return home. On our way to the train station in Zărnești, we were suddenly on a large plain. Our entire trip had taken place on the mountain, climbing or descending on steep hillsides, but unexpectedly we were in an open field, filled by a sort of euphoria caused by this flat openness, which made us run around giddily. We might have been in the middle of the ploughland, because I remember we got all muddy, in our climbing boots and short-shorts, and when we finally got on the train we had a dry crust of mud up to the knee, like a second, thicker skin. We had picked wild yellow peonies, and we were now sitting in the train car sorting the shrivelled flowers from the live ones, because I wanted to bring my mother a beautiful bouquet. In the end, there were just a few left, a pretty anemic bunch. I was extremely tired, more tired than I had ever been before, because, after all, it had been the first time I had climbed on a mountain. I had no strength left to feel anything but the intense joy of going home.

* The same year, in winter, since I hadn’t yet said anything about what had happened and I kept participating in the activities organised by the same man, it happened again. But the bad part is that it didn’t happen to me: it happened a few steps away from me, and I knew it, but I did nothing about it.

It was a winter camp, on the Postăvarul mountain. Each day we’d go ski and we slept at the Cristianul Mare chalet. This time, we were sleeping four in one room: two beds with two girls each. I shared the bed with my sister, and in the other bed there were another girl my sister’s age and one younger than I was. She was a beautiful, delicate little girl. I remember her cloud of light brown hair, long and wavy, and her little voice. She didn’t talk a lot, but made up for it by smiling.

The next day, the girl’s parents came to pick her up and I never saw her again.

At night, the small children had to go to bed at 10, while the teenagers were allowed to stay up later, dancing in the disco. We’d retire to our cold, dark rooms and tried to fall asleep. Obviously, we were terribly afraid, not to mention the frustration of not being permitted to have fun a little longer. To make things worse, some of the older kids used to plug the bathroom sink drains with toilet paper to make them growl, and they said the noise came from the bears who wondered around the chalet at night.

It happened during one of the first nights, before the older girls came to sleep. The door opened slowly and a shadow walked in. I knew who it was. I was probably waiting for him to come, though I had blocked out the first incident and had ignored it completely. He came closer for just a moment, tucked me in, then he turned to the other bed. He sat on the side of the bed, just like he’d done in that summer afternoon, and he stayed there. I was trying to sleep and to hear at the same time, but I could hear nothing. I didn’t move. I didn’t say a thing. It took forever, and finally he left.

* What you just read is revolting. I don’t think there’s anyone out there willing to say it was ok for something like this to happen to children. I even dare say that – unlike other delicat subjects you need to imagined could happen to your child, so you an empathize – it’s enough to know the victim was a child, any child, and the person who was hurting this child was an adult.

Maybe you are thinking, however, that this has nothing to do with real life, that it is such a deep aberration that it has nothing to do with the way our society works. You might also think that it has nothing to do with other subjects, like bullying or sexual harrassment, thinks which have been discussed so much lately. Unfortunately, you would be wrong.

First of all, Romania is filled with just this kind of authority figures, revered by too many people willing to believe in them as if they were gods. There are too many people who believe that all kinds of bullying coming from these authorities are ok. That the way teachers bully children in school is necessary to mould children’s minds and change them for the better. Or that the way bosses bully their employees at work helps them grow professionally. Basically, it’s a good thing to be thrown into the water against your will or to be sat in a bush of stinging nettles, because it makes you become stronger. But how far is this “legitimate” use of force from the ideea that you have a right over the other person’s life and that you are entitled to use them as you please?

When the authority breaks the child’s (or the adult’s) willpower or it restricts her desire and capacity to think for herself, it is an abuse. When it says, this is your place, and my place is higher, because I know better, and there is nothing you can say or do about it, it is an abuse. When it plays with feelings and fears as if they could be healed through shock, it is an abuse.

On the other hand, when the schools and the parents fail to give any kind of emotional education and sexual education, but they succeed ever so well to teach us all how to behave and be quiet, the door is wide open to all sorts of abuse, not only during childhood: children are the most vulnerable, but in the end, we all are, at any age.

Not everyone had the experience of losing control over one’s own body, but there are a lot more people who have gone through the experience of losing control over one’s own mind and feelings. As long as we keep making various categories of people feel like they aren’t good enough, be it through paternalistic education that states women are lesser than men, be it through religious education judging who knows whom, be it through models which are impossible to reach or abuse or single or repeated humiliation, we will continue to have a sickly society, filled with people who have no idea that they are valuable, who have no idea what their needs are, who do not know how to feel good in their own skin and who suffer almost every day of their lives.

*

I often wondered why I didn’t suffer more that first afternoon. Why I stood there and didn’t run away. Why I didn’t revolt immediately. Why I never became a rebellious child out of the desire to make up for the injustice I had suffered. Does this mean that I am exaggerating the importance of this incident? Maybe I didn’t feel enough pain, maybe I wasn’t really the victim of an abuse. Maybe the fact I didn’t revolt immediately means I deserved what happened to me. I think part of my lack of reaction was a result of the ambiguity of the feelings I had. I used to be a quiet, fragile and insecure child, incapable to make friends, willing to trust people and care for anyone who’d give me the slightest bit of attention. It’s horrible to even say this, I might very well be treating myself injustly by saying this, but it is true. He had chosen me from amongst many other kids, which to me meant I was special and I deserved his attention. In fact, I only deserved to be used, but it took a very long time to realise that this was, in fact, the thought that stuck with me, deep inside me: “I deserve to be used for somebody else’s needs, and my own needs don’t matter.”

When I think about the fact that I did nothing that other winter night, I have no uncertainty. It hurts a thousand times more than what happened to me. I know I am guilty of cowardice. Yes, I also know I was nothing but a child, that I was protecting myself instinctively and I didn’t yet understand my own trauma completely, which made it impossible for me to interfere with someone else’s. But you can’t fight guilt, no matter how many logical arguments you come up with. Guilt stays put and it eats at you anyway.

Why do I want to talk about this? Why analyse what happened then and tell it aloud? Because I know that, by understanding what happened to me and how my brain and soul reacted to it, I can hope to start healing from this trauma and from its effects. I can do it without fear, because I was a child when it happened and thus it’s clear to everyone that I did not deserve this.

But for each of us that stands up and says that one of these abuses is not ok, there are tens of others who don’t know how to fight back or who are unable to, tens who don’t know how to recognise these injustices or who simply do not believe they are worth more. For example, girls and women who are told that they are not allowed to think they are being mistreated or even that they are the guilty ones for being used so rottenly by others. Girls and women who live in abusive relationships and don’t even know it. Girls and women who live on crumbs of affection because they don’t fancy themselves deserving of more. Under these conditions, I ask, what are their chances to ever heal?

That is why we need to talk a lot about this kind of incident. Living amongst rules we accept without questioning, keeping silent about subjects we think are taboo, refusing to confront our traumas, our feelings and weaknesses hurts all of us. Even though being open about it doesn’t seem like a solution with immediate and concrete solutions, I believe with all might might that it is the only way to finally grow. Let’s listen to one another, let’s encourage one another and love one another, let’s find those protective and kind voices to oppose the – interior and exterior – voices who pull us down and humiliate us.

---

Și eu.

A fost o vreme în copilăria mea când mergeam des la tot felul de activități sportive, toate organizate de un singur instructor. Primăvara și vara mergeam la tenis și înot. Când se făcea prea rece și ploios ca să batem mingea, făceam un fel de gimnastică la aparate într-o sală de lângă terenul de tenis. Iar iarna eram la schi în fiecare sâmbătă dimineața. Ne trezeam foarte devreme și ne duceam în Livada Poștei, de unde ne ridica un microbuz doldora de echipamente și copii. Mi-era groaznic de lene și nu o dată am avut discuții cu mama despre cum nu trebuie să te lași de o treabă începută doar fiindcă e greu. Dar pe pârtie nu mai era niciodată greu. Eram îndrăgostită de schi, de faptul că eram singură cu schiurile și nu avea cine să mă vadă și să mă judece, de senzația aparentă a lipsei de control atunci când aluneci pe pistă în jos și de viteza eliberatoare. Nu-mi era deloc frică, ceva cu totul nou pentru mine. Era locul în care puteam să îmi dau drumul din strânsoarea în care mă țineam altfel singură în fiecare zi și să-mi permit să fiu un pic exuberantă, luând strâns virajele și încercând opriri mișto, din întoarcere. În schimb, la înot mă simțeam întotdeauna ciudat. Nu mi-a plăcut niciodată vulnerabilitatea pielii dezvelite în public, dusă la extrem de frigul ăla oribil pe care-l simți când ieși din bazin. Pe de altă parte, la prima lecție fusesem aruncată în apă cu forța, o procedură des întâlnită la instructorii de înot, cu rol de leac de frică. Mie nu mi-era frică de apă nici înainte de asta. Tot ce-am învățat a fost să-mi fie și mai frică de oameni. Același instructor care ne învăța toate aceste sporturi organiza și excursii pe munte și tabere. Era un fel de bunic simpatic, cu mustață albă stufoasă, destul de scund și îndesat, care în drumeții purta o pălărie de fetru verde. Arăta ca un pitic de grădină și părea bun și mereu pus pe glume. Strânsese în jurul lui o comunitate ce devenise faimoasă în Brașov, formată din puștani gălăgioși și veseli de toate vârstele. Într-o vară, a venit momentul în care am mers și eu pentru prima dată într-o tabără la munte, împreună cu sora mea, cu acest instructor și grupul lui de copii. Cred că eram prin clasa a 2-a. În prima zi nu am mers decât până la cabana Plaiul Foii, de unde urma să facem mai multe excursii pe Piatra Craiului în zilele următoare. Urma să dormim într-un dormitor cu toate fetele din grup. De cum s-a lăsat seara a început să-mi fie groaznic de urât. Nu-mi amintesc dacă am plâns, deși știu că mă durea pieptul de teamă și că în jur erau mulți alți copii speriați, care voiau acasă. În schimb, în dormitorul băieților era hărmălaie mare, ba chiar se apucaseră să ne facă vizite și să ne necăjească, așa că la un moment dat instructorul s-a dus la ei, i-a ales pe cei mai puși pe năzbâtii, și i-a așezat, la propriu, cu fundul în tufele de urzici de pe lângă cabană. A doua zi, după turele pe munte, s-au organizat tot felul de jocuri și concursuri în aer liber. Soră-mea părea să se simtă bine cu ceilalți adolescenți de vârsta ei, iar eu oscilam între puținii copii pe care îi știam, de regulă privind la ceilalți, mai degrabă decât să particip la vreo activitate. La un moment dat, m-am dus până în cameră. E o chestie pe care o mai fac și-acum, când nu îmi găsesc locul, îmi fac de lucru bântuind de colo-colo, ca și cum aș avea ceva de rezolvat în cel mai îndepărtat loc cu putință, ca să pot pierde timp cu deplasarea. Am intrat în camera mare și goală, cu zeci de paturi aliniate, care, spre deosebire de noaptea trecută, arăta chiar drăguț în lumina după-amiezii. Îmi amintesc niște pături portocalii rufoase, dar vesele, rucsacii tuturor fetelor, aruncați care pe unde. Începeam să simt puțin sentimentul acela de apartenență la ceva mare și frumos, care te înghite dar te și protejează, așa cum se întâmplă mereu în tabere sau la concerte. Și atunci a intrat instructorul. Prietenos, zâmbitor. Mi-era frică de el, poate de la episodul cu înotul, poate de la treaba cu urzicile sau de la atitudinea aceea de profesor strict pe care o punea în joc când ne învăța ceva. Atitudinea aceea la care n-am răspuns niciodată, ca elev, dar pe care alții o consideră benefică și necesară. A venit să mă întrebe dacă încă mi-e dor de casă, dacă am dormit până la urmă noaptea. Era puțin zeflemitor, ca și cum ar fi zis, copiii mari nu plâng, dar și ciudat de afectuos și atent la mine, cum nu-l mai văzusem până atunci. S-a așezat pe pat, lângă mine, cu atitudinea aia protectoare, de „o să am grijă de tine, nu o să ți se întâmple nimic rău”. A început prin a-mi băga mai bine tricoul în pantalonii scurți cu elastic, chipurile ca să mă aranjeze, ca un bunic grijuliu, să nu îmi fie frig la spate. Doar că, înainte să-mi dau seama prea bine ce se întâmplă, ajunsese cu o mână pe sub haine și mă mângâia încet pe sub chiloți și pe sub tricou, săpând parcă după bucăți din mine care încă nu existau acolo, niște sâni care, ironic, n-au mai crescut niciodată, niște păr în care să își ascundă degetele gigantice. Îmi părea și atunci și îmi pare și acum atât de ciudat că insista pe acele locuri în care nu exista încă nimic, de parcă dacă ar fi găsit acele lucruri, și-ar fi legitimat comportamentul. S-a terminat când a intrat în cameră o altă fetiță. Mi-a aranjat patern hainele, cred că mi-a dat și o bătaie pe umăr, ca de îmbărbătare, și-a plecat. Nu i-am spus nimic celeilalte fete, nici soră-mii, nici altcuiva, până mult, mult mai târziu. Nu-mi mai amintesc despre excursia respectivă decât întoarcerea acasă. Pe drum spre gara din Zărnești, ne-am trezit deodată în mijlocul unui câmp. Toată călătoria noastră fusese pe munte, în urcare sau coborâre, pe pante din ce în ce mai abrupte, și deodată eram pe câmpul ăsta deschis și ne cuprinsese un fel de euforie a locului plat, de alergam care încotro. Se poate să fi fost chiar pe arătură, fiindcă știu că ne-am umplut de noroi, eram în bocanci și pantaloni scurți, și până să ajungem în tren ni se uscase o crustă de nămol pe piele, până la genunchi, ca o a doua piele străină, mai rezistentă. Culesesem flori, bujori sălbatici galbeni, și stăteam acum în vagon să le sortăm pe cele pleoștite de cele încă vii, fiindcă voiam să îi duc mamei un buchet cât se poate de frumos. În cele din urmă, au mai rămas doar vreo câteva fire, un buchețel destul de anemic. Eram al naibii de obosită, mai obosită decât fusesem vreodată, la urma urmei, nu mai urcasem niciodată pe munte până atunci. Nu simțeam nimic altceva decât bucuria aceea imensă a mersului acasă. * În iarna aceluiași an, fiindcă nu spusesem încă nimănui despre ce se întâmplase și deci continuam să merg la activitățile organizate de omul respectiv, s-a întâmplat din nou. Mai rău este că nu mi s-a mai întâmplat mie. S-a întâmplat la câțiva pași de mine, am știut că se întâmplă, și nu am făcut nimic. Eram iarăși în tabără, de data asta iarna, pe Postăvarul. Mergeam la schi în fiecare zi și eram cazați la Cabana Cristianul Mare. Dormeam de această dată în camere de câte patru, în care ne culcam două câte două în cele două paturi. Eu cu soră-mea, iar în patul vecin o fată de vârsta soră-mii și o alta mai mică decât mine. Era o fetiță frumoasă și delicată, mi-o amintesc cu un nor de păr castaniu lung și ondulat și o voce mică. Nu vorbea mult, dar zâmbea des. Noaptea, copiii mici aveau ora de culcare la 10, în timp ce adolescenții aveau voie să stea mai târziu la discotecă. Ne retrăgeam în camerele reci și întunecoase și încercam să dormim. Inutil să menționez că, pe lângă frustrarea că nu puteam să participăm mai departe la distracție, muream și de frică. În plus, niște copii mai mari înfundau chiuvetele de la baie cu hârtie igienică, ca să grohăie, și ne povesteau că așa fac urșii care se apropie de cabană prin bezna din vârf de munte. S-a întâmplat într-una din primele nopți, înainte ca fetele mari să se întoarcă în cameră. Ușa s-a deschis încet și a intrat o umbră. Știam cine e. Probabil că mă așteptam chiar să vină, deși blocasem cumva prima întâmplare și o ignorasem cu desăvârșire până atunci. S-a apropiat de mine doar puțin, m-a învelit mai bine, și apoi s-a îndreptat spre patul celălalt. S-a așezat pe marginea patului, așa cum făcuse și în după-amiaza aceea de vară, și-a rămas acolo. Încercam să dorm și încercam să aud în același timp, dar nu se auzea nimic. Nu m-am mișcat. Nu am zis nimic. A durat o veșnicie, și într-un final a plecat. A doua zi, după colega mea de cameră au venit părinții să o ia acasă și nu am mai văzut-o niciodată de-atunci. * Vă revoltă ceea ce ați citit mai sus. Cred că nimeni nu ar fi în stare să spună că e ok să i se întâmple asta unor copii. Ba chiar, îndrăznesc să spun – spre deosebire de alte subiecte delicate pentru care e nevoie să îți imaginezi că s-ar întâmpla copilului tău, ca să poți să începi să empatizezi – cred că vă e de-ajuns în cazul ăsta să știți că victima era un copil, orice copil, iar cel care îi făcea rău era un adult. Dar poate vă gândiți că situația asta nu are nicio legătură cu viața reală, că este o aberație atât de profundă încât nu are nimic de-a face cu cum funcționează, în general, societatea noastră. Poate vă gândiți, de asemenea, că nu are nicio legătură cu alte subiecte, cum ar fi cel al agresivității sau cel al hărțuirii sexuale, despre care se vorbește atât de mult în ultima vreme. Din păcate lucrurile nu stau chiar așa. În primul rând, România e o țară plină de figuri de autoritate de acest tip, urmate de prea mulți oameni dispuși să creadă în ele ca într-un fel de zei. Și sunt prea mulți cei care cred că diferite feluri de agresiuni din partea acestor autorități sunt ok. Că agresiunile profesorilor din școală modelează firea copiilor și a tinerilor într-un mod benefic. Sau că agresiunile șefilor de la locul de muncă te ajută să crești profesional. Practic, e bine să fii aruncat forțat în apă sau să fii pus cu fundul în urzici, fiindcă devii mai tare. Dar cât de greu e să ajungi de la acest uz de forță „legitim” la ideea că ai un drept asupra celuilalt și poți să te folosești de el așa cum îți place?

Când autoritatea frânge voința copilului (sau a adultului) sau îi limitează dorința și capacitatea de a gândi cu propria minte, e un abuz. Când spune, locul tău e aici, locul meu e deasupra ta, fiindcă eu știu mai bine ca tine, și tu nu ai un cuvânt de spus, e un abuz. Când se joacă cu sentimente și frici ca și cum acestea ar putea fi vindecate prin șoc, e un abuz.

Apoi, când nu ai educație emoțională și nici sexuală, nici oferită de școală, nici de părinți, dar ai din multe direcții educația „statului cuminte”, deschizi calea la abuzuri de toate felurile, și asta nu doar în copilărie: când ești copil ești cel mai vulnerabil, dar vulnerabili suntem toți într-o oarecare măsură, la orice vârstă.

Iar dacă nu toată lumea a avut experiența de a nu fi stăpân pe propriul corp, sunt mult mult mai mulți cei care au experiența de a nu fi stăpân pe propria minte și propriile sentimente. Atâta timp cât nu încetăm să facem diferite categorii de oameni să se simtă ca și cum nu ar fi suficient de buni, fie prin educația paternalistă în care femeia e mai prejos decât bărbatul, fie prin educația religioasă care pune la colț pe te miri cine, fie prin modele imposibil de atins, fie prin abuzuri și umiliri unice sau repetate, o să continuăm să avem o societate bolnavă, plină de persoane are nu își cunosc valoarea, nu își cunosc nevoile, nu știu să se simtă bine în propria piele, în fine, care suferă aproape în fiecare zi a vieții lor.

*

M-am întrebat adesea de ce nu am simțit mai multă suferință în acea primă tabără pe munte. De ce am stat cuminte acolo. De ce nu m-am revoltat. De ce nu am devenit măcar un copil rebel, mânată de nedreptatea acestui abuz. Oare, în cazul ăsta, înseamnă că exagerez importanța acestei întâmplări? Dacă nu am simțit suficientă durere, înseamnă oare că nu am fost victima unui abuz? Oare lipsa revoltei de atunci înseamnă că am meritat ce s-a întâmplat? Cred că o parte din lipsa mea de reacție izvorăște din ambiguitatea sentimentelor mele de atunci. Eram un copil cuminte, fragil și nesigur, incapabil să-și facă prieteni, dornic să aibă încredere și să se lipească de oricine i-ar fi dat un pic de atenție. E oribil să spun asta, e poate o nedreptate pe care mi-o fac singură urmărind gândul ăsta, dar este adevărul. El mă alesese pe mine dintr-o sumă de alți copii, ceea ce însemna, poate, că eram specială și că meritam atenția lui. Meritam să fiu folosită, de fapt, dar am înțeles târziu că ăsta era gândul rămas tatuat undeva adânc de tot în mine: „merit să fiu folosită pentru nevoile altcuiva, în timp ce nevoile mele nu contează”. Iar despre faptul că nu am făcut nimic în noaptea cealaltă de iarnă, nu am incertitudini. Doare de mii de ori mai tare decât ce am pățit eu. Știu că sunt vinovată de lipsă de curaj. O, da, știu și că eram doar un copil, că mă protejam instinctiv și că nu înțelegeam bine nici măcar propria traumă, darămite să mă interpun în trauma altcuiva. Dar cu vinovăția nu te pui, oricâte argumente logice ai avea. Ea e acolo și te macină oricum. De ce țin să povestesc despre asta? De ce încerc să analizez ce s-a întâmplat acolo și să spun cu voce tare? Fiindcă știu că înțelegând ce am pățit și cum au reacționat creierul și sufletul meu la asta, pot să sper că voi începe să mă vindec de trauma asta și de efectele ei. Pot să o fac fără să mă tem, fiindcă eram copil când s-a întâmplat și e clar pentru oricine că nu meritam asta. Dar pentru fiecare dintre noi care se ridică și spune că unul dintre abuzurile astea nu este ok, există zeci care nu știu sau nu pot să se apere, zeci care nu știu sau nu pot să recunoască nedreptățile astea, sau care nu cred că merită mai mult. De exemplu, fete și femei cărora li se spune că nu au voie să simtă că au fost nedreptățite sau că sunt chiar vinovate pentru mârșăvia celor care s-au folosit de ele. Fete și femei care trăiesc în relații abuzive și nici nu își dau seama. Fete și femei care acceptă fărâme de afecțiune fiindcă nu cred că au dreptul la mai mult. În condițiile astea, ce șanse ai să te vindeci vreodată? Pentru asta avem nevoie să vorbim mult despre astfel de întâmplări. Viața între regulile pe care le acceptăm fără să le punem la îndoială, tăcerea apropo de subiecte pe care le considerăm tabu, refuzul de a ne confrunta cu traumele, sentimentele și slăbiciunile noastre ne fac rău tuturor. Chiar dacă deschiderea nu pare să dea rezultate concrete imediat, cred cu tărie că e singurul mod prin care putem să creștem, în sfârșit. Să ne ascultăm unii pe alții, să ne încurajăm, să ne iubim reciproc, să găsim acele voci protectoare și blânde, care să se opună vocilor – interioare și exterioare – care ne trag în jos și ne umilesc.